Confuzie, regrete, stare depresiva...

De ce uneori luam niste decizii pe care nu le analizam pe termen lung? Eh pentru ca asa suntem noi(unii dintre noi) si simtim nevoia sa facem tot sub impulsul momentului.

Astazi este una dintre acele zile in care stau si ma gandesc la viata mea. Cand eram la ai mei acasa si in teribilismul varstei imi ziceam ca o sa-mi traiesc viata fara regrete si intr-adevar atunci nu aveam regrete si imi traiam viata exact asa cum vroiam, eram toata ziua cu prietenii mei, nu faceam decat ceea ce-mi placea, am trait povesti de dragoste frumoase(din alea de liceu asa cand toti eram, parca, mai romantici, mai calzi, mai visatori, mai frumosi) si n-am regretat nimic...imi e dor de vremurile alea si tot timpul cand ma intalnesc cu prietenele mele la Galati(asta se intampla de Paste si de Craciun si pe la vreun eveniment de genul nunta, botez etc) ne aducem aminte "amintiri" si parca suntem din nou aceasi copii.

Azi stau si ma gandesc unde am fost si un am ajuns, ce-am avut si ce-am pierdut si nu legat numai de viata sentimentala ci si de viata profesionala.

Cunosc oameni care traiesc un inceput frumos al unei povesti de dragoste, profesional sunt realizati.

Asa a fost si inceptul povestii mele de dragoste frumos, fulgerator, tumultos, un inceput care-ti dadea fiori pe sira spinarii...si totusi ne-am pierdut undeva pe drum si nu ne mai putem regasi si nu inteleg de ce...Imi doresc din nou o poveste de dragoste ca cele din liceu cand inca esti pur, nu est intinat de toate draciile din viata asta idioata.

Profesional nu pot spune ca nu am facut niste pasi importanti in cariera, am evoluat ierarhic, am reusit sa fac putina ordine in haosul din interiorul echipei, am reluat legatura rupta intre doua departamente si totusi de ce sunt nemultumita?! Probabil pentru ca nu e domeniul ideal...eu am fost si sunt o fire visatoare, vreau sa fac ceva artistic, si prin artistic nu ma refer la faptul ca vreau sa ajung vedeta de televiziune, nici macar sa lucrez in televiziune nu as vrea...mi-as dori sa ies din anonimat si sa las ceva in urma...ceva care sa poata fi vazut de o lume intreaga...Eh dar pana atunci dragilor...mai e cale lunga :D...nu e un drum inchis, ci doar ca nu gasesc poteca ce ma poate duce acolo e inca in ceata :))...poate niste raze infrarosii m-ar ajuta sa-l gasesc.

Ramane in continuare speranta ca intr-o zi voi gasi resursele financaiare, sociale, morale sa fac ceea ce visez sa fac. Cu cat ai un vis pe care il alimentezi el se transforma intr-o dorinta si dorinta aceea trebuie sa devina realitate.

Primul pas...

Pe 7 aprilie am inceput cursul de fotografie.

Ieri a fost a treia sesiune de curs, nu stiu cum sa-i zic altfel pentru ca in fiecare luni facem doua module de curs deci ar fi o sesiune :D.

Am inceput cu istoria fotografiei si evolutia tehnicii fotografice, am continuat cu ceea ce vede ochiul, cu ceea ce transmite si in final ce se intampla in creierasul nostru si cum vedem in culori :D, culori care de fapt nu exista ci totul se intampla in capul nostru, prin intermediul creierului care face tot felul de asocieri si "vede" lucruri. Am vorbit despre spectrul de culori RGB(red, green, blue) si despre spectrul CMYK(cyan, magenta, yellow, black)....foarte interesant :D.

Ieri am vorbit despre negative, developare, digital etc. Am zis ca vom face concurs cu aparatele SMENA :))) cred ca sunt putini cei care nu au avut, vazut, auzit de SMENA. SMENA 8M a fost primul aparat de fotografiat pe care am pus mana. Era fascinant! Il mai am si acum, e la ai mei acasa dar promit ca o sa-l aduc la mine si sa-l pastrez ca piesa de decor...sau poate sa-i mai anim spiritul cu un film si cateva cadre si sa-mi bag nasul, putin de tot, in ceea ce inseamna developare asta daca gasesc un profesionist binevoitor sa-mi arate pentru ca n-as vrea sa-mi parlesc degetele cu cine stie ce solventi si alte d'astea.

Ahhh! Si uite asa lunea, din cea mai urata zi a saptamanii s-a transformat in cea mai frumoasa zi a saptamanii! Abia astept orele urmatoare de curs, abia astept sa facem si orele de practica...ufff... si dupa examen :D

Fotografia in pasi de tango

Dap si exact cum va spuneam in post-ul trecut....din pacate nu am luat bursa...dar mergem mai departe...asta a fost eseul meu pentru bursa...nu pot sa ma plang a fost al treilea din 16 deci totusi ma pricep si la scris :D.

Cred ca am cochetat cu fotografia de cand am descoperit un Smena 8M la tata si m-a invatat sa-l manuiesc. Am fost fascinata de setarile acelui aparat, curiozitatea a fost si este unul dintre atu-urile mele, totul se facea manul…trebuia sa intuiesti distanta fata de subiect, sa fixezi ISO in functie de conditiile meteo, iar pentru un copil era si un exercitiu bun de imaginatie si satisfacea si curiozitatea. Ah si flash-ul acela atasabil care tot timpul ma speria pentru ca facea ca un bec ars. Inca mai am aparatul acasa, insa acum tehnica a evoluat, la fel si nevoile noastre, iar el ramane o piesa de decor, dar care are o incarcatura sentimentala mare pentru mine...imi aduce aminte de primii pasi indreptati spre fotografie. Ce efect au asupra noastra actiunile intreprinse in copilarie!

Pentru o perioada de timp nu am avut un aparat foto, ma multumeam doar sa admir fotografiile altora. Mi-am cumparat primul meu aparat compact in momentul in care am avut un job mai bun si mi-am permis efortul financiar si de atunci a inceput nebunia. Fotografii reusite, fotografii nereusite, mii de cadre trase, dezamagire, apreciere, jocul timid cu editiile free ale Photoshopului sau cu programul din kit-ul aparatului si iata, pas cu pas, pasiunea mea capata forma, creste si are nevoie de informatii, de educatie, de timp si resurse exact ca un copil si iti da inapoi inzecit, este la fel ca zambetul unui copil care-ti bucura ziua, sau ca un fluture colorat care se aseaza pe umarul tau.

Am trecut apoi la urmatorul pas firesc si anume achizitionarea unui aparat DSLR, care chiar daca nu este unul dintre cele mai bune, este al meu si il iubesc si incerc sa-I invat toate functiile, incerc sa-i folosesc la capacitate maxima toate plusurile, iar minusurile le accepst si incerc sa le minimalizez consecintele. E unul dintre prietenii mei cei mai buni, cu el ma cert, cu el ma impac!

Relatia mea cu fotografia…relatia mea cu o fotografia este ca un tango…dorinta, pasiune, instinct, gelozie, tristete, indoiala, dezamagire, iubire… 

De ce fotografia si nu alta modalitate de exprimare artistica? Pentru ca la pictat nu am talent, nu sunt capabila sa manuiesc pensula astfel incat sa iasa ceva frumos, despre muzica mai bine nu discutam, la scris nu am talent…insa prin fotografie am vazut ca-mi pot exprima sentimentele, trairile, starile de spirit, am vazut ca pot imortaliza clipe, momente, peisaje, oameni, animale, am sesizat ca fotografia imi mangaie simturile, am vazut ca din mana, inima, ochiul meu si cel al aparatului iese ceva frumos. O fotografie iti poate transmite tristete, bucurie, iti poate transmite un miros, un gand, iti poate aduce aminte de anumite intamplari...iti poate oferi ceea ce poate o poezie nu-ti ofera pentru ca, poate, nu o intelegi…dar o fotografie iti “spune” multe, vezi, simti, imaginatia isi face loc in gandurile tale…

Lucrand in domeniul bancar, un domeniu, strict din punct de vedere reguli, norme, proceduri, un domeniu unde imaginatia cu greu isi gaseste locul si poate ca fiind in zodia Gemenilor, o zodie duala, simt nevoia de exprimare prin imaginatie, simt nevoia de exprimare artistica si fotografia este raspunsul meu la aceasta problema. Pot afirma ca fotografie este un raspuns la o frustrare interioara, dar uite ca tot raul spre bine.

Aspiatiile legate de aceasta arta…Mi-as dori ca si la noi fotografia sa se dezvolte ca arta, nu doar ca fotografie de tabloid, vulgaritati, fotografie la comanda pentru a prinde pe mai stiu eu cine in diverse ipostaze jenante sau nu…As vrea ca fotografia sa-si reia locul de arta si la noi in tara!

Planurile mele de viitor…planurile mele de viitor sunt unele marete. Intotdeauna i-am admirat pe cei care-si publica fotografiile la National Geographic, i-am invidiat pentru locurile minunate pe care le-au captat in fotografii si datorita lor multi dintre noi pot vedea ceea ce au simtit ei, ce au trait ei, pot simti intensitatea si unicitatea locurilor. Ador talentul si fotografiile lui Bruno Mercier, transmit multe chiar daca toate sunt alb negru si sunt simple garduri, simple ziduri, simpli copaci. Toate fotografiile lui au o anume magie si iti pun imaginatia la incercare.

Acestia sunt oamenii pe care ii invidiez, le invidiez si in acelasi timp le admir fotografiile si talentul si sper sa mi se ofere sansa de a lucra ca fotograf si de a atinge, in termeni de performanta artistica, macar un sfert din ceea ce ne ofera ei zi de zi. Mi-ar placea tare mult sa lucrez cu fotografia de peisaj sau cu fotografia de moda, pictoriale. As indrazni prea mult sa visez sa lucrez alaturi de ei…dar, totusi, fara vise, nu poti alimenta imaginatia, nu poti oferi combustibilul necesar indeplinirii dorintelor. Indraznesc sa visez!

De ce vreau aceasta bursa? Pentru ca, un ajutor financiar considerabil mi-ar mari sansele de a-mi indeplini visul de a deveni un fotograf profesionist, mi-ar oferi o sansa, o oportunitate, mi-ar oferi acel prilej de a incepe sa impletesc itele spre indeplinirea visului. Ar fi un ajutor financiar care ar conta enorm si care sigur mi-ar consolida increderea, m-ar motiva mai mult si mi-ar netezi drumul spre urmatorul pas…cursul de avansati de la aceeasi scoala “Scoala Freelancer”. De asemenea, talentul nu pot spune ca-mi lipseste, fotografiile mele au fost admirate atat de oameni simpli, fara cunostinte consolidate in fotografie, atat de oameni pretentiosi care stiu ceea ce-si doresc sa vada intr-o fotografie, atat de oameni care aveau pregatire fotografica in spate…poate nu toate au iesit asa cum ar fi trebuit dar macar am increderea ca un strop de talent exista in mine. Entuziasm, daruire, ambitie sunt din plin si daca nu sunt intr-o anumita clipa, in urmatoarea se vor gasi cu siguranta resurse…ma cunosc destul de bine si stiu ca nu sunt genul de om care sa cedeze la primul hop. Imi doresc doar sansa de a trece mai departe de stadiul de fotograf amator.

Si totusi 1000 de cuvinte, uneori, nu pot spune la fel de multe ca o fotografie si in acelasi timp 1000 de cuvinte, uneori, nu sunt de ajuns pentru a vorbi despre fotografie.